COPACUL!...

Copacul,

Doamne, ai răsădit copacul, exact în calea mea.
Pe când eram copilă, la umbra lui visam,
Să am un păr ca noaptea şi necuprins de nea
Dar niciodată, bogăţie, nu am cerut să am.
Atâta frumuseţe cât tu ai vrut, mi-ai dat
Doar poate mintea, mai ascutiţă-a vrut să fie,
Eu am urcat cu greu pe muntele-Ararat
Sunt sus acum, dar câtă vreme, cine să mai ştie?...

Uneşte-mă cu viaţa ca sub copac să stau
O viaţă sau mai multe, să-mi preţuiesc aflarea
Pe-acest tărâm şi tot ce-am strâns să dau
Pentru o viaţă demnă, să nu-mi aduc uitarea.
Am sărutat copacul şi l-am îmbrăţişat
E mare-acum, aproape-atinge cerul,
El e copacul vieţii pe care mi L-ai dat
Furtunile-au trecut, dar astăzi, parcă pe-amândoi,
ne muşcă gerul!

Se poate să mă laşi încă o primăvară?
Ca, fluturi să sărut uitându-mă-nnapoi,
Aşa cum pleacă trenul şi singură e gara
Copacul fi-va singur,doar unul, pentru amândoi.
Eu sunt supusă veşnic şi soarelui şi, vieţii
Şi las în urmă ramuri cu muguri mai răzleţi,
Chiar dacă ele sunt, în pragul dimineţii
Este destulă vreme, ce-ajung, voi să vedeţi!

În câmp, copacul, spre cer mereu priveşte
Dar, după ce voi fi plecat, voi şti de, încă,
mă iubeşte!...

florentina crăciun fabyola
februarie 2012