CHANTAL SI LUMEA CERULUI

 

-Chantal, Chantal, Chantal!

Fetiţa deschise ochii.

-Mami, tu m-ai strigat?

Dar mama ei nu răspunse- dormea, zâmbind unui vis.

Chantal se dădu jos din pat şi se duse lângă fereastră. Işi lipi năsucul de geam şi privi spre cer.

-Cine m-a strigat? Poate tu, steluţa mică de lângă Lună? Sau tu, steluţa care clipeşte? Sau tu, steluţă, cea care semeni cu o bulină? Uf, ce copil mai sunt şi eu- steluţele nu pot vorbi, nu-i aşa?

Vru să se ducă în pat, lângă mama ei, dar auzi din nou:

-Chantal, Chantal, Chantal!

-Daca mă strigi înseamnă că vrei să fim prietene. Si o să fim prietene, oricine ai fi. Să mă gândesc: mama doarme, deci nu m-a strigat ea, jucăriile sunt în dulăpior, dorm şi ele. Eu simt că m-a strigat o steluţă, zise Chantal, ridicându-şi privirea spre cer. Steluţă, dacă am dreptate şi dacă tu mi-ai spus numele, te rog să clipeşti o dată!

Ca prin minune, o steluţă de langa Lună se stinse şi se aprinse.

-Te-am văzut, te-am văzut! Tu erai, draga mea prietenă! Acum trebuie să găsesc o soluţie ca să poţi vorbi cu mine. Să încerc…abracadabra: abracadabra, vreau ca steluţa să prindă glas şi să-mi vorbească!

Nu se întâmplă nimic.

-Mi s-a părut? Nu, nu mi s-a părut, steluşa chiar a clipit pentru mine. Trebuie să existe o soluţie…dar care să fie? Da,ştiu- steluţa mi-a zis Chantal, Chantal, Chantal!, o voi striga şi eu la fel: Chantal, Chantal, Chantal!

-Draga mea prietenă, auzi fetiţa, ai reuşit! Nici nu ştii ce fericită m-ai facut! Sunt cea mai fericită steluţă dintre toate steluţele cerului!

Chantal era uimită- steluţa de lângă Lună se apropiase de fereastra ei şi ii vorbea.

-Dar cum este posibil una ca asta? Copiii au râs de mine când le-am spus că stelele, soarele si luna vorbesc. E drept că mama îmi povesteşte în fiecare seară despre Lumea Cerului- dar sunt doar poveşti, nu-i aşa?

-Multe sunt poveşti, draga mea prietenă, insă multe întâmplări sunt adevărate- pentru că într-adevăr există Lumea Cerului, cu Soarele-Impărat şi Luna -Impărăteasă şi prinţii şi prinţesele steluţe, o lume în care, uneori, intră şi copii.

-Copii adevăraţi, ca mine?

-Da, copii adevăraţi, ca tine. Dar nu toţi copiii- doar cei ce îi ascultă pe părinţi, doar copiii buni, darnici şi iubitori.

-Şi isteţi, spuse Chantal, zâmbind.

-Da, şi isteţi- pentru că dacă nu sunt isteţi nu pot deschide poarta spre Lumea Cerului.

Chantal se gândi o clipă, apoi, zâmbind ,spuse:

-Numele meu, spus de trei ori- Chantal, Chantal, Chantal!- a deschis poarta.

-Da, asa este. Cand te-am strigat, ţi-am dat cheia spre lumea noastra. Dacă nu ai fi folosit-o, dacă nu ţi-ai fi spus numele, nu ai mai fi putut intra niciodată în Lumea Cerului. Dar dacă ai deschis poarta, vei putea intra în fiecare seara, ori de câte ori vei vrea să asculţi o poveste spusă de steluţa Chantal.

-Steluţa Chantal? Tu eşti steluţa Chantal?

-Da, desigur- eu sunt steluţa Chantal. Doar steluţa ce are acelaşi nume cu tine te putea invita în lumea noastră.

-Doamne, ce bucuroasă sunt- chiar există o steluţă cu numele meu, aşa cum mi-am dorit intotdeauna Steluţa Chantal!

Steluţa Chantal zâmbi.

-Iar acum, draga mea prietenă, fugi în pat, lângă mama ta. Iar eu am să mă duc pe cer, lângă Luna- acolo voi sta mereu, şi de acolo îţi voi spune, seară de seară, câte o poveste.

-Acum, imediat! zise fetiţa Chantal, furişându-se sub pătură, lângă mama ei.

-A fost odată ca niciodată, începu steluţa Chantal. A fost odată o fetiţă cuminte, ascultătoare şi cu suflet bun, o fetiţă pe nume Chantal…

Steluta se opri, privi cu drag spre pătuţul fetiţei şi şopti:

-Somn uşor, suflet drag! Ai dormit acum, dar îţi voi spune mâine seară povestea despre fetiţa Chantal şi frumoasa Lume a Cerului.

[alina]

VISUL UNEI OMIZI

O omida micuta cobora intr-o zi inspre pamant. Foarte aproape de drumul ei era o lacusta. "Unde te duci?", a intrebat-o. Fara sa se opreasca din mers, omida a raspuns:"Am avut un vis azi-noapte, visam ca priveam toata valea de pe vatful muntelui inalt. Mi-a placut ce am vazut in vis si mi-am propus sa fac acest lucru".
Surprinsa, lacusta a zis, in timp ce prietena ei se indeparta:" Trebuie sa fii nebuna! Cum vei putea ajunge tu pana acolo? Tu, o simpla omida! O piatra va fi un munte, o baltoaca o mare, si orice trunchi de copac, o bariera de netrecut". Dar omiduta era deja departe si nu o mai auzea. Piciorusele ei minuscule nu se mai opreau din mers.
Deodata s-a auzit vocea unui scarabeu: "Unde mergi asa hotarata?" Deja transpirata, omiduta i-a zis gafaind: "Am avut un vis si vreau sa-l realizez, sa urc pe munte ca sa privesc de acolo toata lumea".
Scarabeul nu s-a putut abtine din ras, s-a oprit la un moment dat si i-a zis: "Nici macar eu, cu picioarele atat de mari, nu as incerca sa fac un lucru atat de ambitios." Se tavalea pe jos de ras in timp ce omida isi continua drumul.
In acelasi fel, paianjenul, cartita, broasca si floarea au sfatuit-o pe prietena noastra sa renunte. "Niciodata nu vei reusi!", ii spuneau, dar inauntrul ei era ceva ce o impingea inainte. Deja sfarsita de oboseala, pe punctul de a muri, s-a hotarat sa se odihneasca si sa-si faca, cu un ultim efort, un culcus unde sa innopteze.
"Voi fi mai bine", a fost ultimul lucru pe care l-a zis si a murit. Toate animalele din vale au trecut pe acolo sa-i vada ramasitele. Acolo era creatura cea mai nebuna dintre toate. Mormantul ei li se parea un monument al absurditatii. Era un refugiu demn de cineva care a murit incercand sa-si realilzeze un vis irealizabil. Intr-o dimineata, in care soarele stralucea in mod neobisnuit, toate animalele s-au adunat in jurul acelui mormant ce se transformase intr-un avertisment pentru cei indrazneti. Deodata, au ramas inmarmuriti.
Acea crusta tare a inceput sa crape si, cu uimire au vazut niste ochi si o antena care nu puteau fi ale omidei pe care ei o credeau moarta. Incetul cu incetul, ca pentru a le da timp sa-si revina dupa soc, au iesit aripile frumoase, ca un curcubeu, ale acestei fiinte impresionante pe care o aveau in fata: un fluture. N-a mai fost nimic de zis, toti stiau ce avea sa faca va zbura pana la marele munte si-si va realiza visul; visul pentru care traise, pentru care murise si pentru care s-a intors la viata. Toti se inselasera!
Dumnezeu ne-a creat pentru a realiza un vis, sa traim pentru el, sa incercam sa-l implinim, sa ne punem viata in joc pentru el, si daca vedem ca nu putem, poate ca avem nevoie de un popas si de o schimbare radicala in vietile noastre. Si atunci, in alt mod, cu alte posibilitati si cu harul lui Dumnezeu, vom reusi.
Doar cautand imposibilul, oamenii au gasit si au atins posibilul, iar cei care s-au limitat la ceea ce era evident posibil, nu au inaintat in mici un fel.

" Omul liber este cel care nu se teme să meargă până la capătul gândurilor sale" 

ULTIMUL BISCUIT

Ultimul biscuit...Intr-un aeroport statea o tanara care urma sa faca o calatorie mai lunga. Si-a cumparat de acolo o carte ca sa treaca mai repede timpul si un pachet de biscuiti. S-a asezat pe un scaun, si-a pus bagajele langa ea si s-a apucat sa citeasca. La un moment dat s-a intors sa ia un biscuit din pachetul de langa ea. A observat cu surprindere ca la mica distanta era asezat un domn care citea un ziar si care, fara sa-i ceara permisiunea, a inceput sa ia si el din pachetul de biscuiti.
Cu toate ca s-a simtit indignata, politetea a impiedicat-o sa ii reproseze ca are un comportament nepotrivit. Dar pe masura ce ea lua cate un biscuit, lua si el unul si asta a facut ca pana la urma tanara sa devina foarte nemultumita. Cand a luat din pachet penultimul biscuit, ea s-a intrebat plina de resentimente: “Oare indrazneste sa mi-l ia si pe ultimul?”Barbatul a luat intr-adevar ultimul biscuit, l-a rupt in doua si i-a oferit zambind cald o jumatate. Simtind ca el a depasit limita bunului simt, tanara s-a ridicat furioasa si s-a indreptat spre un alt colt al salii de asteptare. A deschis geanta ca sa puna inauntru cartea si… spre marea ei surprindere, a vazut inauntru pachetul de biscuiti pe care il cumparase. In acel moment a coplesit-o un sentiment de rusine.
A inteles ca pachetul din care mancase nu era al ei, ci al barbatului care citea ziarul. El a impartit plin de bunatate chiar si ultima bucatica pe care o avea, fara sa se simta indignat, superior sau furios.
MORALA: Oare de cate ori in viata am mancat biscuitii altcuiva? Ar fi mai bine ca inainte sa ne grabim sa-i judecam pe altii sa privim cu atentie in jur… si mai ales in sufletul nostru! Sa dai cand poti, fara sa astepti nimic in schimb, nici macar un multumesc, si sa nu regreti ca ai dat! Cui dai? Cui are nevoie. Cat dai? Intotdeauna mai mult de cat ai primit....Daruieste din suflet...si vei primi inmiit darul tau!

PSALMUL DE TAINĂ

O, cea de-altadată,

Ce te-ai pierdut din drumul lumii !
Care mi-ai pus pe suflet fruntea

Şi-ai luat într-însul locul mumii,
Femeie răspîndită-n mine
Ca o mireasmă-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă,

Înfiptă-n trunchiul meu : săcure.
Tu ce mi-ai prins de cîntec viaţa
Cu braţe strînse de grumaji

Şi m-ai pornit ca să mi-o caut
La tine-n palme şi-n obraji.

Pe care te-am purtat brăţară
La mîna casnică-a gîndirii.
Cu care-am năzuit alături
Sa leagăn pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie
De diamant, pe crucea mea

Şi care-n fiece mişcare
Pierzi cu-o petală cate-o stea.
Cămin al dorurilor mele,
Fîntîna setii-nverşunate.
Pămant făgăduit de ceruri
Cu turme, umbră şi bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea

Şi mi-ai facut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată
Dintr-o vîltoare-ntr-o vîltoare

Şi ţărmii-mi cresc în jur cît noaptea,
Pe cît talazul mi se-ntinde,

Şi ai lăsat să rătăcească
Undele mele suferinde ;
Unde ţi-s mîinile să-ntoarcă
In aer căile luminii ?
Unde sunt degetele tale
Să-mi caute-n cunună spinii ?
Si şoldul tău culcat în iarbă,
Pe care plantele-l cuprind

Şi-ascultă-n sînul tău suspinul
Iubirii, cucerit murind ?


Tu ce-nfiori pe şesuri plopii
Cînd treci, din creştet la picioare

Şi prinzi de tot ce te-ntîlneşte
O plasă caldă de răcoare.
Tu ce scrutezi, scoţîndu-ţi sînii
Pe jumatate din veşminte
Ca sa-i sărute focul gurii,
Cuprinşi de mîini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută
De şoimi de scrum şi de nisip,
Cărora vîntul le-mprumută
O-nfăţişare fără chip ;

Tu te-ai pierdut în drumul lumii
Ca o săgeată fără ţintă
Şi frumuseţea ta facută
Pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune
Destinul ce-ţi pîndi făptura

Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale

Şi-al prăvăli de moarte, ura ;

Ridica-ţi din pămînt urechea,

În ora nopţii cînd te chem,
Ca să auzi, o ! neuitată,
Neiertătorul meu blestem.

Tudor Arghezi

AM UITAT SĂ STRĂLUCESC!

Am uitat sa stralucesc!
”A fost odată ca niciodată, într-o pădure oarecare, o buburuză care a întâlnit un licurici.
Buburuza și licuriciul s-au îndrăgostit și au hotărât să rămână împreună pentru totdeauna. Numai că, și-au dat seama că în pădure erau o mulțime de obstacole, lipsite de importanța pentru alții, dar care pe ei i-ar putea despărți: o crenguță, o pietricică, o frunză…
Și atunci, buburuza și licuriciul au hotărât să se țină tot timpul de mână, pentru ca nimic să nu-i poată despărți. Se plimbau împreună prin pădure și erau foarte fericiți. Dar într-o zi, licuriciul a constatat că buburuza dispăruse.Nu mai știa dacă el a lăsat-o de mână sau daca ea i-a dat lui drumul mâinii, dar asta nici nu contează în povestea noastră. Contează numai că licuriciul, singur și trist, a căutat buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare crenguță, dar nu a găsit-o.
Licuriciul era din ce în ce mai trist și i se părea că pădurea nu mai are niciun gust, niciun sens, niciun farmec…Și cum se plimba licuriciul foarte trist, s-a întâlnit cu o furnică. Licuriciul i-a povestit furnicii ce i se întâmplase, iar furnica i-a spus:
- Licuriciule, poate dacă AI STRĂLUCI tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi și s-ar întoarce la tine.
-Stii că ai dreptate ? a spus licuriciul. Eram așa de trist, încât AM UITAT SĂ STRĂLUCESC!”
De cele mai multe ori, tristețea și panica ne copleșesc în așa masură încât uităm cât de valoroși suntem, nu ne mai permitem să ”strălucim”, ca atunci când aveam motive să o facem.Dacă nu mai avem valorizarea exterioară, dacă nu ne este satisfăcută nevoia de a fi utili, ne considerăm lipsiți de valoare. Uneori, durerile provocate de eșecuri, de nereușite, ne îmbracă într-o culoare lipsită de strălucire. Ne cufundăm în apatie, în victimizare, refuzând (de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama) să mai fim văzuți de persoanele dragi de lângă noi. Te rog...nu uita sa"stralucesti"!

 

Niciodata!

Niciodată,

Sunt deznădăjduit, c-aseară, după-un plâns sfâşietor,
Ochii tăi frumoşi ca luna, aruncau spre mine-n dată
Foc,ce-mi lumină în casă şi-mi aprinse-n mine-un dor,
Ce îl vreau adevărat, nu în mincinoase fraze.
Deşi ştiu c-a ta iubire, pentru mine-i fără pată,
Nu te-oi crede, Niciodată!

Am simţit cum dintr-odată o răceală m-a cuprins;
Ce rost are o visare dacă nu-i adevarată?
S-o presari cu panseluţe şi s-o crezi cu din-adins,
El, blestemul neiubirii, cade-aşa chiar dintr-odată.
Nici nu ştii să te prefaci! Află că nu m-ai invins.
Nu! Niciodata!

Spune-o vorbă dacă ai,ori de vrei să-ţi dau crezare
Vino-aici la pieptul meu, să te cuibăreşti,
Pune-ţi palma peste ochi să priveşti în zare,
Pe zenit să-ţi pui amprenta dacă mă iubeşti.
Fii a mea întotdeauna, fără să se poată
Să mai fii cu-altcineva, Niciodată!

La-nceputul ăstei lumi, zeii-au preamărit femeia
I-au pus nume, nu e Eva, nici Atena, e, o Afrodită,
Născută din spuma mării, o zeiţă a iubirii,
Soţie a lui Hefaistos, lui Adonis, prea iubită.
Fii netemătoare, tu, femeie veşnic ne-ntinată,
Ori femeie ori zeiţă, nu-ţi vei pierde-a ta menire,
Niciodata!

Ţin ferestrele deschise boarea s-o primesc
Mă gândesc intens la tine.Te mai pot uita vreodată?
Deşi mintea, mi-o mai primenesc,
Bat hain cu pumnu-n viaţă, până o las lată,
Ca să ştie că e rea, nu mă vede, nu m-ajută,
Niciodată!...

Mă mai tem de cineva, doar, de Dumnezeu.
Numai,cateodată!...

florentina crăciun fabyola
17 februarie 2012

COPACUL!...

Copacul,

Doamne, ai răsădit copacul, exact în calea mea.
Pe când eram copilă, la umbra lui visam,
Să am un păr ca noaptea şi necuprins de nea
Dar niciodată, bogăţie, nu am cerut să am.
Atâta frumuseţe cât tu ai vrut, mi-ai dat
Doar poate mintea, mai ascutiţă-a vrut să fie,
Eu am urcat cu greu pe muntele-Ararat
Sunt sus acum, dar câtă vreme, cine să mai ştie?...

Uneşte-mă cu viaţa ca sub copac să stau
O viaţă sau mai multe, să-mi preţuiesc aflarea
Pe-acest tărâm şi tot ce-am strâns să dau
Pentru o viaţă demnă, să nu-mi aduc uitarea.
Am sărutat copacul şi l-am îmbrăţişat
E mare-acum, aproape-atinge cerul,
El e copacul vieţii pe care mi L-ai dat
Furtunile-au trecut, dar astăzi, parcă pe-amândoi,
ne muşcă gerul!

Se poate să mă laşi încă o primăvară?
Ca, fluturi să sărut uitându-mă-nnapoi,
Aşa cum pleacă trenul şi singură e gara
Copacul fi-va singur,doar unul, pentru amândoi.
Eu sunt supusă veşnic şi soarelui şi, vieţii
Şi las în urmă ramuri cu muguri mai răzleţi,
Chiar dacă ele sunt, în pragul dimineţii
Este destulă vreme, ce-ajung, voi să vedeţi!

În câmp, copacul, spre cer mereu priveşte
Dar, după ce voi fi plecat, voi şti de, încă,
mă iubeşte!...

florentina crăciun fabyola
februarie 2012