-Chantal, Chantal, Chantal!
Fetiţa deschise ochii.
-Mami, tu m-ai strigat?
Dar mama ei nu răspunse- dormea, zâmbind unui vis.
Chantal se dădu jos din pat şi se duse lângă fereastră. Işi lipi năsucul de geam şi privi spre cer.
-Cine m-a strigat? Poate tu, steluţa mică de lângă Lună? Sau tu, steluţa care clipeşte? Sau tu, steluţă, cea care semeni cu o bulină? Uf, ce copil mai sunt şi eu- steluţele nu pot vorbi, nu-i aşa?
Vru să se ducă în pat, lângă mama ei, dar auzi din nou:
-Chantal, Chantal, Chantal!
-Daca mă strigi înseamnă că vrei să fim prietene. Si o să fim prietene, oricine ai fi. Să mă gândesc: mama doarme, deci nu m-a strigat ea, jucăriile sunt în dulăpior, dorm şi ele. Eu simt că m-a strigat o steluţă, zise Chantal, ridicându-şi privirea spre cer. Steluţă, dacă am dreptate şi dacă tu mi-ai spus numele, te rog să clipeşti o dată!
Ca prin minune, o steluţă de langa Lună se stinse şi se aprinse.
-Te-am văzut, te-am văzut! Tu erai, draga mea prietenă! Acum trebuie să găsesc o soluţie ca să poţi vorbi cu mine. Să încerc…abracadabra: abracadabra, vreau ca steluţa să prindă glas şi să-mi vorbească!
Nu se întâmplă nimic.
-Mi s-a părut? Nu, nu mi s-a părut, steluşa chiar a clipit pentru mine. Trebuie să existe o soluţie…dar care să fie? Da,ştiu- steluţa mi-a zis Chantal, Chantal, Chantal!, o voi striga şi eu la fel: Chantal, Chantal, Chantal!
-Draga mea prietenă, auzi fetiţa, ai reuşit! Nici nu ştii ce fericită m-ai facut! Sunt cea mai fericită steluţă dintre toate steluţele cerului!
Chantal era uimită- steluţa de lângă Lună se apropiase de fereastra ei şi ii vorbea.
-Dar cum este posibil una ca asta? Copiii au râs de mine când le-am spus că stelele, soarele si luna vorbesc. E drept că mama îmi povesteşte în fiecare seară despre Lumea Cerului- dar sunt doar poveşti, nu-i aşa?
-Multe sunt poveşti, draga mea prietenă, insă multe întâmplări sunt adevărate- pentru că într-adevăr există Lumea Cerului, cu Soarele-Impărat şi Luna -Impărăteasă şi prinţii şi prinţesele steluţe, o lume în care, uneori, intră şi copii.
-Copii adevăraţi, ca mine?
-Da, copii adevăraţi, ca tine. Dar nu toţi copiii- doar cei ce îi ascultă pe părinţi, doar copiii buni, darnici şi iubitori.
-Şi isteţi, spuse Chantal, zâmbind.
-Da, şi isteţi- pentru că dacă nu sunt isteţi nu pot deschide poarta spre Lumea Cerului.
Chantal se gândi o clipă, apoi, zâmbind ,spuse:
-Numele meu, spus de trei ori- Chantal, Chantal, Chantal!- a deschis poarta.
-Da, asa este. Cand te-am strigat, ţi-am dat cheia spre lumea noastra. Dacă nu ai fi folosit-o, dacă nu ţi-ai fi spus numele, nu ai mai fi putut intra niciodată în Lumea Cerului. Dar dacă ai deschis poarta, vei putea intra în fiecare seara, ori de câte ori vei vrea să asculţi o poveste spusă de steluţa Chantal.
-Steluţa Chantal? Tu eşti steluţa Chantal?
-Da, desigur- eu sunt steluţa Chantal. Doar steluţa ce are acelaşi nume cu tine te putea invita în lumea noastră.
-Doamne, ce bucuroasă sunt- chiar există o steluţă cu numele meu, aşa cum mi-am dorit intotdeauna Steluţa Chantal!
Steluţa Chantal zâmbi.
-Iar acum, draga mea prietenă, fugi în pat, lângă mama ta. Iar eu am să mă duc pe cer, lângă Luna- acolo voi sta mereu, şi de acolo îţi voi spune, seară de seară, câte o poveste.
-Acum, imediat! zise fetiţa Chantal, furişându-se sub pătură, lângă mama ei.
-A fost odată ca niciodată, începu steluţa Chantal. A fost odată o fetiţă cuminte, ascultătoare şi cu suflet bun, o fetiţă pe nume Chantal…
Steluta se opri, privi cu drag spre pătuţul fetiţei şi şopti:
-Somn uşor, suflet drag! Ai dormit acum, dar îţi voi spune mâine seară povestea despre fetiţa Chantal şi frumoasa Lume a Cerului.
[alina]
