PSALMUL DE TAINĂ

O, cea de-altadată,

Ce te-ai pierdut din drumul lumii !
Care mi-ai pus pe suflet fruntea

Şi-ai luat într-însul locul mumii,
Femeie răspîndită-n mine
Ca o mireasmă-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă,

Înfiptă-n trunchiul meu : săcure.
Tu ce mi-ai prins de cîntec viaţa
Cu braţe strînse de grumaji

Şi m-ai pornit ca să mi-o caut
La tine-n palme şi-n obraji.

Pe care te-am purtat brăţară
La mîna casnică-a gîndirii.
Cu care-am năzuit alături
Sa leagăn pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie
De diamant, pe crucea mea

Şi care-n fiece mişcare
Pierzi cu-o petală cate-o stea.
Cămin al dorurilor mele,
Fîntîna setii-nverşunate.
Pămant făgăduit de ceruri
Cu turme, umbră şi bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea

Şi mi-ai facut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată
Dintr-o vîltoare-ntr-o vîltoare

Şi ţărmii-mi cresc în jur cît noaptea,
Pe cît talazul mi se-ntinde,

Şi ai lăsat să rătăcească
Undele mele suferinde ;
Unde ţi-s mîinile să-ntoarcă
In aer căile luminii ?
Unde sunt degetele tale
Să-mi caute-n cunună spinii ?
Si şoldul tău culcat în iarbă,
Pe care plantele-l cuprind

Şi-ascultă-n sînul tău suspinul
Iubirii, cucerit murind ?


Tu ce-nfiori pe şesuri plopii
Cînd treci, din creştet la picioare

Şi prinzi de tot ce te-ntîlneşte
O plasă caldă de răcoare.
Tu ce scrutezi, scoţîndu-ţi sînii
Pe jumatate din veşminte
Ca sa-i sărute focul gurii,
Cuprinşi de mîini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută
De şoimi de scrum şi de nisip,
Cărora vîntul le-mprumută
O-nfăţişare fără chip ;

Tu te-ai pierdut în drumul lumii
Ca o săgeată fără ţintă
Şi frumuseţea ta facută
Pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune
Destinul ce-ţi pîndi făptura

Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale

Şi-al prăvăli de moarte, ura ;

Ridica-ţi din pămînt urechea,

În ora nopţii cînd te chem,
Ca să auzi, o ! neuitată,
Neiertătorul meu blestem.

Tudor Arghezi