sâmbătă, 14 iulie 2012

ULTIMUL BISCUIT



Ultimul biscuit...Intr-un aeroport statea o tanara care urma sa faca o calatorie mai lunga. Si-a cumparat de acolo o carte ca sa treaca mai repede timpul si un pachet de biscuiti. S-a asezat pe un scaun, si-a pus bagajele langa ea si s-a apucat sa citeasca. La un moment dat s-a intors sa ia un biscuit din pachetul de langa ea. A observat cu surprindere ca la mica distanta era asezat un domn care citea un ziar si care, fara sa-i ceara permisiunea, a inceput sa ia si el din pachetul de biscuiti.
Cu toate ca s-a simtit indignata, politetea a impiedicat-o sa ii reproseze ca are un comportament nepotrivit. Dar pe masura ce ea lua cate un biscuit, lua si el unul si asta a facut ca pana la urma tanara sa devina foarte nemultumita. Cand a luat din pachet penultimul biscuit, ea s-a intrebat plina de resentimente: “Oare indrazneste sa mi-l ia si pe ultimul?”Barbatul a luat intr-adevar ultimul biscuit, l-a rupt in doua si i-a oferit zambind cald o jumatate. Simtind ca el a depasit limita bunului simt, tanara s-a ridicat furioasa si s-a indreptat spre un alt colt al salii de asteptare. A deschis geanta ca sa puna inauntru cartea si… spre marea ei surprindere, a vazut inauntru pachetul de biscuiti pe care il cumparase. In acel moment a coplesit-o un sentiment de rusine.
A inteles ca pachetul din care mancase nu era al ei, ci al barbatului care citea ziarul. El a impartit plin de bunatate chiar si ultima bucatica pe care o avea, fara sa se simta indignat, superior sau furios.
MORALA: Oare de cate ori in viata am mancat biscuitii altcuiva? Ar fi mai bine ca inainte sa ne grabim sa-i judecam pe altii sa privim cu atentie in jur… si mai ales in sufletul nostru! Sa dai cand poti, fara sa astepti nimic in schimb, nici macar un multumesc, si sa nu regreti ca ai dat! Cui dai? Cui are nevoie. Cat dai? Intotdeauna mai mult de cat ai primit.
...Daruieste din suflet...si vei primi inmiit darul tau!




duminică, 8 aprilie 2012

PSALMUL DE TAINĂ




O, cea de-altadată,
Ce te-ai pierdut din drumul lumii !
Care mi-ai pus pe suflet fruntea
Şi-ai luat într-însul locul mumii,
Femeie răspîndită-n mine
Ca o mireasmă-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă,
Înfiptă-n trunchiul meu : săcure.
Tu ce mi-ai prins de cîntec viaţa
Cu braţe strînse de grumaji
Şi m-ai pornit ca să mi-o caut
La tine-n palme şi-n obraji.

Pe care te-am purtat brăţară
La mîna casnică-a gîndirii.
Cu care-am năzuit alături
Sa leagăn pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie
De diamant, pe crucea mea
Şi care-n fiece mişcare
Pierzi cu-o petală cate-o stea.
Cămin al dorurilor mele,
Fîntîna setii-nverşunate.
Pămant făgăduit de ceruri
Cu turme, umbră şi bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea
Şi mi-ai facut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată
Dintr-o vîltoare-ntr-o vîltoare
Şi ţărmii-mi cresc în jur cît noaptea,
Pe cît talazul mi se-ntinde,
Şi ai lăsat să rătăcească
Undele mele suferinde ;
Unde ţi-s mîinile să-ntoarcă
In aer căile luminii ?
Unde sunt degetele tale
Să-mi caute-n cunună spinii ?
Si şoldul tău culcat în iarbă,
Pe care plantele-l cuprind
Şi-ascultă-n sînul tău suspinul
Iubirii, cucerit murind ?


Tu ce-nfiori pe şesuri plopii
Cînd treci, din creştet la picioare
Şi prinzi de tot ce te-ntîlneşte
O plasă caldă de răcoare.
Tu ce scrutezi, scoţîndu-ţi sînii
Pe jumatate din veşminte
Ca sa-i sărute focul gurii,
Cuprinşi de mîini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută
De şoimi de scrum şi de nisip,
Cărora vîntul le-mprumută
O-nfăţişare fără chip ;

Tu te-ai pierdut în drumul lumii
Ca o săgeată fără ţintă
Şi frumuseţea ta facută
Pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune
Destinul ce-ţi pîndi făptura
Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale
Şi-al prăvăli de moarte, ura ;

Ridica-ţi din pămînt urechea,
În ora nopţii cînd te chem,
Ca să auzi, o ! neuitată,
Neiertătorul meu blestem.

Tudor Arghezi


miercuri, 22 februarie 2012

AM UITAT SĂ STRĂLUCESC!



Am uitat sa stralucesc!
”A fost odată ca niciodată, într-o pădure oarecare, o buburuză care a întâlnit un licurici.
Buburuza și licuriciul s-au îndrăgostit și au hotărât să rămână împreună pentru totdeauna. Numai că, și-au dat seama că în pădure erau o mulțime de obstacole, lipsite de importanța pentru alții, dar care pe ei i-ar putea despărți: o crenguță, o pietricică, o frunză…
Și atunci, buburuza și licuriciul au hotărât să se țină tot timpul de mână, pentru ca nimic să nu-i poată despărți. Se plimbau împreună prin pădure și erau foarte fericiți. Dar într-o zi, licuriciul a constatat că buburuza dispăruse.Nu mai știa dacă el a lăsat-o de mână sau daca ea i-a dat lui drumul mâinii, dar asta nici nu contează în povestea noastră. Contează numai că licuriciul, singur și trist, a căutat buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare crenguță, dar nu a găsit-o.
Licuriciul era din ce în ce mai trist și i se părea că pădurea nu mai are niciun gust, niciun sens, niciun farmec…Și cum se plimba licuriciul foarte trist, s-a întâlnit cu o furnică. Licuriciul i-a povestit furnicii ce i se întâmplase, iar furnica i-a spus:
- Licuriciule, poate dacă AI STRĂLUCI tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi și s-ar întoarce la tine.
-Stii că ai dreptate ? a spus licuriciul. Eram așa de trist, încât AM UITAT SĂ STRĂLUCESC!”
De cele mai multe ori, tristețea și panica ne copleșesc în așa masură încât uităm cât de valoroși suntem, nu ne mai permitem să ”strălucim”, ca atunci când aveam motive să o facem.Dacă nu mai avem valorizarea exterioară, dacă nu ne este satisfăcută nevoia de a fi utili, ne considerăm lipsiți de valoare. Uneori, durerile provocate de eșecuri, de nereușite, ne îmbracă într-o culoare lipsită de strălucire. Ne cufundăm în apatie, în victimizare, refuzând (de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama) să mai fim văzuți de persoanele dragi de lângă noi.
Te rog...nu uita sa"stralucesti"!

 

Niciodata!




Niciodată,

Sunt deznădăjduit, c-aseară, după-un plâns sfâşietor,
Ochii tăi frumoşi ca luna, aruncau spre mine-n dată
Foc,ce-mi lumină în casă şi-mi aprinse-n mine-un dor,
Ce îl vreau adevărat, nu în mincinoase fraze.
Deşi ştiu c-a ta iubire, pentru mine-i fără pată,
Nu te-oi crede, Niciodată!

Am simţit cum dintr-odată o răceală m-a cuprins;
Ce rost are o visare dacă nu-i adevarată?
S-o presari cu panseluţe şi s-o crezi cu din-adins,
El, blestemul neiubirii, cade-aşa chiar dintr-odată.
Nici nu ştii să te prefaci! Află că nu m-ai invins.
Nu! Niciodata!

Spune-o vorbă dacă ai,ori de vrei să-ţi dau crezare
Vino-aici la pieptul meu, să te cuibăreşti,
Pune-ţi palma peste ochi să priveşti în zare,
Pe zenit să-ţi pui amprenta dacă mă iubeşti.
Fii a mea întotdeauna, fără să se poată
Să mai fii cu-altcineva, Niciodată!

La-nceputul ăstei lumi, zeii-au preamărit femeia
I-au pus nume, nu e Eva, nici Atena, e, o Afrodită,
Născută din spuma mării, o zeiţă a iubirii,
Soţie a lui Hefaistos, lui Adonis, prea iubită.
Fii netemătoare, tu, femeie veşnic ne-ntinată,
Ori femeie ori zeiţă, nu-ţi vei pierde-a ta menire,
Niciodata!

Ţin ferestrele deschise boarea s-o primesc
Mă gândesc intens la tine.Te mai pot uita vreodată?
Deşi mintea, mi-o mai primenesc,
Bat hain cu pumnu-n viaţă, până o las lată,
Ca să ştie că e rea, nu mă vede, nu m-ajută,
Niciodată!...

Mă mai tem de cineva, doar, de Dumnezeu.
Numai,cateodată!...

florentina crăciun fabyola
17 februarie 2012


COPACUL!...




Copacul,

Doamne, ai răsădit copacul, exact în calea mea.
Pe când eram copilă, la umbra lui visam,
Să am un păr ca noaptea şi necuprins de nea
Dar niciodată, bogăţie, nu am cerut să am.
Atâta frumuseţe cât tu ai vrut, mi-ai dat
Doar poate mintea, mai ascutiţă-a vrut să fie,
Eu am urcat cu greu pe muntele-Ararat
Sunt sus acum, dar câtă vreme, cine să mai ştie?...

Uneşte-mă cu viaţa ca sub copac să stau
O viaţă sau mai multe, să-mi preţuiesc aflarea
Pe-acest tărâm şi tot ce-am strâns să dau
Pentru o viaţă demnă, să nu-mi aduc uitarea.
Am sărutat copacul şi l-am îmbrăţişat
E mare-acum, aproape-atinge cerul,
El e copacul vieţii pe care mi L-ai dat
Furtunile-au trecut, dar astăzi, parcă pe-amândoi,
ne muşcă gerul!

Se poate să mă laşi încă o primăvară?
Ca, fluturi să sărut uitându-mă-nnapoi,
Aşa cum pleacă trenul şi singură e gara
Copacul fi-va singur,doar unul, pentru amândoi.
Eu sunt supusă veşnic şi soarelui şi, vieţii
Şi las în urmă ramuri cu muguri mai răzleţi,
Chiar dacă ele sunt, în pragul dimineţii
Este destulă vreme, ce-ajung, voi să vedeţi!

În câmp, copacul, spre cer mereu priveşte
Dar, după ce voi fi plecat, voi şti de, încă,
mă iubeşte!...

florentina crăciun fabyola
februarie 2012





miercuri, 4 ianuarie 2012

TRANDAFIRUL SI STEJARUL

Trandafirul şi stejarul


Cel mai obraznic din stejari
Certa modestul trandafir:
Zău, de-ndrăzneala ta mă mir,
Cu mine tu să te compari?
Cu vârful meu eu sparg azurul
Şi sunt prieten cu vulturul,
Şi trunchiul meu nu sunt în stare
Trei oameni să-l cuprindă;


Ar trebui să mă admiri!
Aşa e, dar tu faci doar ghindă
Şi eu fac trandafiri.


de Cincinat Pavelescu

duminică, 20 noiembrie 2011

AM TRAIT SI N-AM STIUT

 
 
Versuri scrise la intrarea în biserica de la Sadinca, jud. Sibiu, mica mânăstire condusă de părintele-călugăr David. Pe cat de frumoase pe atat de adevărate !
 
 
"Un lung tren ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi când.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm cât un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.
Iar durerile sunt staţii
Lungi, de nu se mai sfârşesc
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Şi-nsetaţi după plăceri.
Mulţi copii voioşi se urcă.
Câţi în drum n-am întâlnit,
Iar câte un bătrân coboară,
Trist şi frânt, sau istovit.
Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?
Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna VEŞNICIEI:
"Am trăit şi n-am ştiut"